Cuvânt înainte

Prin publicarea acestui volum, Departamentul Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea patrimoniului a Universităţii noastre reia, după mai bine de 30 de ani, publicarea valoroselor fonduri de patrimoniu aflate în custodia sa, în seria anilor 1950-1970 denumită atunci „Documentele de arhitectură din România”. Există, astfel, în Departament un important fond de diapozitive pe sticlă al lui Alexandru Tzigara-Samurcaş (care vede acum lumina tiparului), o masivă şi esenţială colecţie de documente grafice aparţinând lui A. Lecomte du Nouÿ, o inedită şi valoroasă colecţie a releveelor „vechi”, realizate de studenţii şcolii până la cel de-la Doilea Război Mondial, fonduri şi colecţii personale ale unor reputaţi profesori etc. Acestora le putem adăuga diferite documente de arhivă privind activitatea Catedrei în deceniile anterioare care vor putea contribui la o viitoare – şi atât de necesară – istorie a şcolii noastre. Toate aceste colecţii şi fonduri de arhivă, în cea mai mare parte necunoscute specialiştilor şi publicului larg, prezintă astăzi o mare valoare pentru istoria învăţământului românesc de arhitectură şi, în general, pentru studiul istoriei arhitecturii noastre.

O rememorare a încercărilor succesive anterioare este necesară şi utilă, căci ea ne dă seama de eforturile făcute mult timp înainte, chiar dacă acestea sunt necunoscute generaţiilor actuale de studenţi sau deseori ignorate de profesionişti.

Cea mai însemnată arhivă acumulată în timp este, fără îndoială, aceea a releveelor; acestea au fost unicele documente care au fost publicate până acum. De la începutul funcţionării Şcolii, la sfârşitul secolului al XIX-lea,  releveul, „o schiţă-releveu după un monument naţional” era cerut la examenul de Istoria Arhitecturii. Printr-o decizie din 1907 a ministrului Spiru Haret s-a dispus ca releveul să devină o lucrare independentă, obligatorie în activitatea fiecărui student. De atunci, cu puţine întreruperi, întocmirea releveului a fost o constantă a formării generaţiilor succesive de arhitecţi. Fără a avea o evidenţă precisă, putem aprecia că în prezent în arhiva Departamentului se află releveele a peste 1000 clădiri şi ansambluri, de diferite categorii, monumente clasate sau nu, care alcătuiesc un tezaur documentar dintre cele mai bogate, mai importante şi mai valoroase existente în ţară. Caracterul complex al releveului a fost, desigur, un argument ca el să fie menţinut printre activităţile didactice: este un exerciţiu de măsurare atentă, completă, a unei clădiri; este, totodată, un mijloc important de cunoaştere aprofundată a clădirii relevate şi, în cazul monumentelor (care sunt de cele mai multe ori obiect al relevării), reprezentarea corectă este extrem de utilă pentru înţelegerea lui, pentru cercetări ştiinţifice ulterioare şi pentru fundamentarea întervenţiei. În fine, releveele sunt uneori, singurele documente care păstrează memoria unor monumente, ansambluri sau chiar zone urbane şi rurale care au dispărut între timp, urmare a acţiunii umane. Era aşadar, firesc, ca releveele să fi făcut obiectul unor publicaţii, chiar dacă acestea au apărut la intervale mari de timp.

Primul moment a aparţinut Şcolii de Arhitectură condusă aproape trei decenii de Ermil Pangrati. În 1926 sunt publicate 2 mape (denumite volume), de format mare, 42x57 cm – Relevări după monumentele naţionale din România, tipărite în condiţii foarte elegante de Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.Ele conţineau 6 relevee, întocmite între 1905-1908, din cele 84 existente în acel moment în arhiva şcolii. Reproducerea releveelor a fost însoţită de notiţe istorice, redactate de Virgil Drăghiceanu, secretarul general al Comisiunii Monumentelor Istorice, iar descrierea arhitecturală a aparţinut lui Ion Traianescu, profesor al şcolii noastre.

După un sfert de secol este reluată publicarea releveelor întocmite de studenţi. Coordonatorul şi, cu siguranţă, iniţiatorul acestei acţiuni a fost profesorul Grigore Ionescu, şeful Catedrei de Istoria Arhitecturii. Şase fascicole sunt publicate între 1952 şi 1954 sub denumirea de Documente de arhitectură românească. Primele trei, apărute în 1952, poartă egida Institutului de Construcţii – Facultatea de Arhitectură şi Urbanism, Cabinetul de Istoria şi Teoria Arhitecturii. Ele au fost publicate, aşadar, cu puţin timp înainte de apariţia Hotărârea Consiliului de Miniştri din noiembrie a aceluiaşi an prin care Facultatea a devenit Institut de Arhitectură şi a Decretului din martie 1953 prin care şcoala noastră primea numele lui Ion Mincu. Următoarele trei fascicolele (IV-VI), din 1954, au fost pregătite pentru tipar, prin urmare, de Catedra de Istoria Arhitecturii a Institutului de Arhitectură. Formatul seriei – 24x34 cm, simplu sau dublu – a fost păstrat până în 1967. Planul publicaţiei a fost elaborat de personalităţi de marcă ale domeniului: Grigore Ionescu, Petre Antonescu, Horia Teodoru şi Ştefan Balş. Fascicolele reproduc relevee ale unor monumente semnificative ale ţării, dar ele nu sunt publicate integral, extrăgându-se doar anumite sub-ansambluri constructive sau plastice, considerate a fi, în epocă, „demne de interes din punct de vedere comparatist”. Acestea sunt grupate în 7 categorii – zidul, privit ca element structural şi decorativ; punctul de sprijin izolat şi arcada; golurile; bolţile; decoraţia; tâmplăria; ansamblurile arhitecturale. Fiecare categorie are, la rândul său, cîteva subcategorii; de exemplu categoria III – Goluri, este clasificată în ferestre, uşi, portaluri, pentru fiecare din acestea existând indicaţia materialului – piatră, zid, lemn; categoria VII – Ansambluri arhitecturale, cuprindea două subclase – pieţe şi străzi etc. în afară de releveele întocmite de studenţii Institutului, sunt publicate şi câteva planşe (înscrise, prin piesele reprezentate, în clasficarea generală) găsite „în resturile arhivei foste a arhitectului A. Lecomte du Nouÿ”, aflată, şi ea, atunci ca şi acum, în patrimoniul Catedrei.

Peste 8 ani îşi începe apariţia o nouă serie, intitulată acum Documente de arhitectură din România: două volume (nr. 7 şi 8) în 1962, trei în 1964 (un număr simplu, nr.9 şi un număr dublu, 10-11), un volum (nr. 12) în 1966, unul dublu (nr. 13-14) în 1967 şi, în fine, ultimul volum (nr. 15), în 1972. Grigore Ionescu a fost secondat, în pregătirea volumelor, de Gheorghe Curinschi, (căruia i s-a alăturat, în 1966 şi 1967, Dinu Theodorescu) iar în 1972 de Sanda Voiculescu. Cantitatea mare a releveelor întocmite de studenţi până în acei ani, ca şi calitatea lor, apreciată a fi „de o reală valoare  ştiinţifică”, a condus la modificarea metodei de selecţie anterioară, a anilor 50 care, se afirmă în Cuvântul înainte al noii serii, „fusese adoptată de nevoie”. S-a renunţat, astfel, la selecţia fragmentară a elementelor constitutive ale monumentelor şi au fost publicate releveele integrale ale unor clădiri sau ansambluri, grupate pe regiuni istorice şi pe epoci. Spre deosebire de toate celelalte volume, care au reprodus relevee ale arhitecturii vechi culte, ultimul volum, nr. 15, deschide drumul publicării unor relevee de arhitectură populară, prin „complexele de clădiri industriale ţărăneşti” de pe Vale Rudăriei, valea Bigărului şi de la Gura Râului. În 1974, doi ani după publicarea ultimului volum, profesorul Grigore Ionescu ieşea la pensie.

Munca riguroasă, atentă, deseori interesată şi entuziastă a multor generaţii de studenţi îndrumaţi cu competenţă de cadrele didactice ale Catedrei se prelungea, astfel, în lucrul la fel de migălos, de mare acribie şi rigoare ştiinţifică a lui Grigore Ionescu şi a colaboratorilor săi în efortul de selecţie şi pregătire spre publicare a releveelor în cele 15 volume.

Începutul publicării unei noi serii a documentelor Departamentului, prin Arhiva de clişee fotografice care a aparţinut lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, salvată de la dispariţie acum câteva decenii de profesorul Grigore Ionescu, este, fără îndoială, un gest care se înscrie pe linia continuării eforturilor înaintaşilor noştri dar, în acelaşi timp, semnalează deschiderea interesului Departamentului pentru punerea în valoare a unor mărturii ale trecutului de o mare variate. Fără a intra în detalii, trebuie, totuşi, semnalat interesul cu totul aparte al colecţiei de clişee: pe de o parte, tehnica demult abandonată a fotografiei şi a diapozitivului pe sticlă şi calitatea deosebită a imaginilor. Pe de altă parte, varietatea imaginilor propriu zise care fixează lumea Europei din jurul anului 1900: de la reproduceri ale unor lucrări de artă plastică şi imagini de spaţii urbane şi monumente din diferite oraşe europene până la fotografii-document ale unor monumente din ţară, pentru care, în multe situaţii, acestea sunt singurii martori ale existenţei lor.

Această apariţie editorială a Unversităţii noastre, datorată iniţiativei şi sub coordonarea profesoarei Anca Brătuleanu, directorul Departamentului Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului şi realizată prin grija unor mai tineri membri ai aceluiaşi, atent pregătită pentru tipar, este garanţia lucrului bine făcut care, păstrând, în mod firesc, rigoarea fără de care nu poate exista cercetarea istorică oferă, totodată, perspective actuale de prezentare, de lectură şi de interpretare a documentelor.